
"Când se lasă noaptea, îmi place să fac o plimbare prin grădină. Să nu credeţi că sunt bogat! O grădină ca a mea aveţi şi voi. Şi mai târziu veţi înţelege de ce.
Pe întuneric, dar nu este întuneric cu desăvârşire, pentru că de la frestrele luminate ale casei vine o vagă reverberaţie, pe întuneric eu umblu pe pajişte, cu pantofii afundându-mi-se puţin în iarbă, şi în vremea asta mă gândesc, şi, gândind, ridic ochii să privesc cerul dacă e senin şi, dacă sunt stele, le contemplu, întrebându-mă o mulţime de lururi. Totuşi în unele nopţi nu-mi pun întrebari, stelele stau cât se poate de stupide deasupra mea şi nu-mi spun nimic.
Eram tânăr când, facându-mi plimbarea obişnuită, m-am împiedicat de un obstacol. Pentru că nu se vedea, am aprins un chibrit. Pe suprafaţa netedă a pajiştii era o protuberanţă, şi faptul era ciudat. Poate că grădinarul a făcut vreo lucrare, m-am gândit eu, o să-l întreb mâine dimineaţă. A doua zi îl chem pe grădinar, numele său era Giacomo. Îi spun: - Ce-ai făcut în grădină? Pe pajişte, e ceva ca o cocoaşă, ieri-seară m-am împiedicat de ea şi azi-dimineaţă, de cum s-a făcut lumină am văzut-o. E o cocoaşă scundă şi ovală, seamănă cu un mormânt. Vrei să îmi spui ce înseamnă asta?
- Nu numai că seamănă, domnule, spune gradinarul Giacomo, chiar este un mormânt. Pentru ca ieri, domnule, a murit un prieten al dumneavoastră.
Era adevărat. Scumpul meu prieten Sandro Bartoli, de douazeci şi unu de ani, murise în munţi, cu capul sfărâmat.
- Şi tu vrei să spui, îl întreb pe Giacomo, că prietenul meu este îngropat aici?
- Nu, îmi răspunse, prietenul dumneavoastră, domnul Bartoli (vorbea aşa pentru că făcea parte din vechea generaţie şi de aceea era respectuos), a fost îngropat la poalele muntelui pe care îl ştiţi. Dar aici, în grădina, pământul s-a ridicat singur, pentru că aceasta este grădina dumneavoastră, domnule, şi tot ce se va întâmpla în viaţa dumneavoastră, domnule, va avea negreşit o urmare aici.
- Du-te, du-te, te rog, astea sunt nişte superstiţii absurde, îi spun, te rog să nivelezi cocoaşa aceea.
- Nu pot, domnule, îmi răspunse el, nici o mie de grădinari n-ar reuşi să niveleze cocoaşa aceea.
După care nu s-a făcut nimic în privinţa aceasta, şi cocoaşa a rămas, şi eu am continuat după ce se lasă noaptea, să mă plimb prin grădină, şi uneori mi se mai întâmplă să mă împiedic de cocoaşă, dar nu prea des, fiindcă grădina e destul de mare... Fireşte că de fiecare dată când mă împiedicam de cocoaşă mă gândeam la el, la scumpul meu prieten pierdut. Dar ar fi putut fi şi viceversa. Vreau să spun că se întâmplă să mă împiedic de cocoaşă pentru că în clipa aceea mă gândeam la prietenul meu. Dar treaba asta e greu de lămurit.
Treceau aşa vreo două sau trei luni fără ca eu să mă izbesc pe întuneric, în timpul plimbării nocturne, de acea mică ridicătură. În cazul în care îmi aminteam din nou de el, mă opream şi, în liniştea nopţii, întrebam cu voce are: - Dormi? Dar el nu răspundea. El dormea cu adevărat, dar departe, sub nişte stânci colţuroase, într-un cimitir de munte, şi, cu trecerea anilor, nimeni nu-şi mai amintea de el, nimeni nu-i mai aducea flori.
Şi tot aşa, trecură mulţi ani, dar iată că într-o seară, în timpul plimbării, în colţul opus al grădinii, mă împiedicai de o altă cocoaşă. Puţin lipsi să nu cad. Trecuse de miezul nopţii, toţi se duseseră la culcare, dar supărarea mea era atât de mare, că începui să strig: Giacomo, Giacomo, cu intenţia de a-l trezi. Se lumină o fereastră, Giacomo se apropie de pervaz.
- Ce dracu' e cocoaşa asta? strigam. Ai făcut vreo săpătură?
- Nu, domnule. Numai că între timp s-a dus unul dintre bunii dumneavoastră tovarăşi de muncă. Numele său este Cornali.
După câtva timp mă lovii de o a treia cocoaşă şi, deşi era noaptea târziu îl strigai şi de data asta pe Giacomo, care dormea. Ştiam foarte bine acum ce semnificaţie avea acea cocoaşă, dar în ziua aceea nu primisem veşti proaste, aşa că eram dornic să ştiu. Giacomo, plin de răbdare, apăru la fereastră: - Cine-i? îl întrebai. A murit cineva?
- Da, domule, răspunse. Se numea Giuseppe Patane.
Dupa asta trecuseră câţiva ani destul de liniştiţi, dar la un moment dat cocoaşele începură din nou să se înmulţească în grădină. Erau unele mici, dar se ridicaseră şi unele gigantice, care nu puteau fi trecute cu pasul şi trebuia să urci o parte şi apoi să cobori pe partea cealaltă, ca pe nişte movile. Crescuseră două de mărimea asta, la mică distanţă una de alta, şi nu fu nevoie să-l întreb pe Giacomo ce se întâmplase. Acolo, dedesubt, în cele două ridicături înalte ca nişte bizoni, erau închise bucăţi scumpe din viaţa mea, smulse cu cruzime.
Şi astfel, de câte ori mă întâlneam pe întuneric cu aceste două teribile grămajui, multe lucruri dureroase se răscoleau în sufletul meu, şi eu rămâneam locului ca un copil speriat, şi-mi strigam prietenii pe nume. Cornali, strigam eu, Patane, Rebizzi, Longanesi, Mauri, îi strigam pe cei care crescuseră cu mine, care lucraseră cu mine ani şi ani de zile. Şi apoi, cu o voce şi mai puternică: Negro! Vergani! Era ca şi cum aş fi făcut apelul. Dar nici unul nu răspundea.
Şi astfel, încet-încet, grădina mea, care cândva fusese netedă şi plăcută sub pas, s-a transformat într-un câmp de bătălie, iarba mai e încă, dar pajiştea urcă şi coboară într-un labirint de moviliţe, cocoaşe, protuberanţe, ridicături, şi fiecare din excrescenţele acestea corespunde unui nume, fiecare nume corespunde unui prieten, fiecare prieten corespunde unui mormânt îndepartat şi unui gol în sufletul meu.
În vara asta s-a ridicat una atât de înalta, încât, atunci când m-am apropiat de ea, profilul său împiedica vederea stelelor, era mare cât un elefant, cât o căsuţă, era îngrozitor să urci pe ea, un fel de căţărare, trebuia neapărat s-o eviţi, ocolind-o.
În ziua aceea nu-mi sosise nici o veste rea, aşa că noua apariţie în grădină mă surprindea peste măsură. Dar şi de data asta aflai numaidecât: era cel mai bun prieten al meu din tinereţe, care se dusese. Ne dezvăluisem unul altuia atâtea adevăruri, împreună descoperisem lumea, viaţa şi lucrurile cele mai frumoase, împreună explorasem poezia, tablourile, muzica, munţii, şi era logic că, pentru a putea cuprinde tot acest nesfârşit material, fie el şi rezumat şi sintetizat în termenii cei mai restrânşi, trebuia un mic munte.
În acest moment făcui un gest de revoltă. Nu, nu putea fi adevărat, îmi spusei speriat. Şi îmi chemai încă o dată prietenii pe nume... În clipa asta se auzi un fel de răsuflare în noapte care-mi răspundea da, aş jura că un fel de glas îmi răspundea da şi venea din alte lumi, dar poate că era doar glasul unei păsări de noapte, pentru că păsărilor de noapte le place în grădina mea.
Acum nu-mi spuneţi, vă rog: de ce vorbeşti despre aceste tristeţi îngrozitoare, viaţa e şi aşa destul de scurtă şi de grea prin ea însăşi, să ne întristăm înadins e o nebunie; şi, la urma urmei, aceste tristeţi nu ne privesc pe noi, ci numai pe tine. Nu, răspun eu, din nefericire vă privesc şi pe voi, ar fi frumos, ştiu, să nu vă privească. Pentru că treaba asta cu cocoaşele de pe pajişte li se întâmpla tuturor, şi fiecare dintre noi, în sfârşit m-am explicat, e proprietarul unei gradini unde se petrec aceste fenomene dureroase. E o poveste străveche, care s-a repetat de la începutul veacurilor, se va repeta şi pentru voi. Şi nu e o glumă literară, lucrurile stau chiar aşa.
Fireşte, mă întreb şi dacă în vreo grădină se va ridica într-o zi o cocoaşă care să ma privească, cel puţin o cocoaşă mică, de ordinul doi sau trei, măcar o cută a pajiştii, care în timpul zilei, când soarele bate de sus, cu greu poate fi văzută. Oricum, un om pe lumea asta, cel puţin unul, tot se va împiedica de ea.
S-ar putea ca, din pricina caracterului meu blestemat, să mor ca un câine în fundul unui coridor vechi şi pustiu. Şi totuşi, în seara aceea, cineva se va împiedica de micuţa cocoaşă răsărită în grădină, şi se va împiedica şi în noaptea următoare, şi de fiecare dată se va gândi, iertaţi-mă că nădăjduiesc, cu o picătură de regret se va gândi la un individ care se numea Dino Buzzati."
Povestirea "Cocoaşele din grădină" face parte din volumul "Cele mai frumoase povestiri" (aparut la Editura Polirom, 2005, traducerea Mara Chiriţescu, Florin Chiriţescu, Geo Vasile) şi am ales-o pentru ca Dino Buzzati ( e printre preferaţii mei, v-aţi prins :)) s-a stins din viaţă în 1972, pe data de 28 ianuarie.