S-a dus inca un vis ??!!…
acum 1 oră
Oscar Levi Straus s-a născut la data de 26 februarie 1829.
Datorită calităţilor lor, blue jeans vor cîştiga în curând zonele rurale şi apoi, în anii '30, oraşele, prin intermediul căutătorilor de aur care se reconvertesc în agricultori sau crescători de vite.
Pe Andres l-au fascinat întotdeauna casele cu beci. Beciul, obişnuia el să zică, e subconştientul clădirii - acolo nimeresc lucruri pe care le aruncăm ori cele care ne tulbură sau ne deranjează, jucăriile, cărţile şi obiectele vechi, de când eram copii, mobilele îmbătrânite, hârtiile fără rost, hainele pe care nu le mai purtăm, aparatele perimate, sculele învechite, pasiunile uitate, lucruri pe care vrem să le ţinem ascunse, cu care ne ruşinăm ori pe care preferăm să nu le fi avut niciodată. Pentru el erau atât de numerose avantajele unei case cu beci, că primul lucru pe care l-a făcut, de cum a dispus de ceva parale, a fost să-şi cumpere una. Adevărul e că pe-afară nu era grozavă, nici n-ai fi putut spune că era prea spaţioasă, dar avea, într-adevăr, un beci uriaş, unde puteai coborî din vestibul, printr-o uşă ascunsă sub scară. Pe vremea burlăciei, n-a trebuit să exileze acolo prea multe. Dar totul s-a schimbat când s-a căsătorit cu Amelia. De cum s-a întors din luna de miere, tânăra-i soţie a percheziţionat toată casa, cu gândul să facă loc noilor mobile, tablouri, oglinzi, porţelanuri, haine... Cel mai greu i-a venit să-şi demonteze biblioteca, fiindcă ocupa nu numai pereţii salonului, ci şi ai celorlalte odăi, mai puţin a băii, cămării şi bucătăriei. Încă din adolescenţă, cititul şi adunatul cărţilor erau cele mai mari pasiuni ale lui Andres, cărora le consacrase tot timpul şi toţi banii, cu excepţia cumpărării casei. În enorma-i bibliotecă, predomina, fireşte, literatuta, dar existau şi cărţi de istorie, de călătorii şi de filozofie. În plus, moştenise atât biblioteca tatălui său, care fusese jurist, cât şi pe cea a unui unchi, paroh al catedralei. Fireşte, Andres a încercat să-i ţină piept Ameliei şi chiar să ajungă la un târg cu ea. Dar soţia lui n-a vrut să cedeze nici un centimetru din pereţii casei, pe care se gândise să-i tapeteze, desigur nu cu cărţi. În fine, cearta a fost atât de crâncenă, că Amelia l-a pus să aleagă între ea şi iubita-i bibliotecă. "Tu hotărăşti", i-a zis şi a ieşit din dormitor trântind zgomotos uşa. Aşa că Andres n-a avut încotro şi, trebuind să accepte şantajul soţiei, a dus jos în beci rafturile cu toate cărţile, aşezându-le cum putea mai bine, unul în spatele celuilalt. Dar, cu siguranţă, n-a renunţat la tovărăşia lor. De fapt, adeseori se făcea că pleacă de-acasă, dar, în realitate, se închidea cu credincioşii lui prieteni în beci. Până când, într-o după-amiază, Amelia l-a descoperit, iar el s-a ruşinat atât de tare, că şi-a promis să nu mai facă niciodată aşa ceva. Tocmai atunci au început să apară cărţi în cele mai nebănuite colţuri ale casei. Întâi, un roman de Tolstoi, "Război şi pace", de care Amelia a dat pe masa din bucătărie, lângă pâine. Apoi, povestirile lui Poe, pe jumătate ascunse într-o nişă a scării care urca la etajul superior. Într-o după-amiază, când tocmai termina de instalat o lampă nouă în salon, Andres şi-a auzit soţia ţipând. Alarmat, a suit în mare goană treptele. Ea era în dormitor, în faţa şifonierului cu uşile larg deschise. Înăuntrul acestuia, pitite în lenjeria soţiei, stăteau zeci şi zeci de cărţi. Ca s-o liniştească, i-a jurat că nu ştia nimic şi nici nu putea pricepe ce se petrecea, lucru care a enervat-o şi mai rău pe Amelia. Totul era atât de absurd, că Andres a ajuns să creadă că ea era cea care, în deliru-i paranoic, uita cărţi prin toate încăperile casei, ca să aiba astfel un bun pretxt pentru văicăreli şi certuri.
"Nu-mi amintesc prima mea întâlnire cu ploaia. Cred că nu mi-a plăcut prea tare atingerea ei rece şi mărunţită.